31 august 2026 poate deveni una dintre cele mai grele zile pentru sistemul energetic românesc. Guvernul trebuie să decidă ce face cu încă 710 MW de capacități pe cărbune pe care România s-a angajat să le scoată din funcțiune prin PNRR. Le închide și respectă jalonul, într-o perioadă în care țara importă masiv energie și se confruntă cu o criză provocată de secetă, sau încearcă să le păstreze și riscă să piardă bani europeni?
Nu mai este o discuție teoretică.
Este decizia care bate la ușă.
Iar momentul este aproape cinic: România trebuie să închidă centrale pe cărbune exact în luna în care Guvernul a declarat stare de alertă la nivel național din cauza scăderii producției de energie, iar premierul Ilie Bolojan le cere românilor să reducă voluntar consumul în orele de vârf.
România are mai puțină apă, hidrocentralele produc mai puțin, un reactor de la Cernavodă este oprit și există riscul opririi celui de-al doilea, iar țara importă deja aproximativ 1.700 MW în orele de seară.
Și tocmai acum trebuie să mai dispară din sistem 710 MW pe cărbune.
Jalonul care trebuie bifat până la 31 august
În forma revizuită a PNRR, România și-a asumat ținta 119a: până în trimestrul III al anului 2026, capacitatea cumulată de producție pe cărbune și lignit retrasă din exploatare trebuie să ajungă la 3.780 MW.
Ținta inițială era de 3.070 MW până la sfârșitul lui 2025. Diferența de 710 MW a fost împinsă până la 31 august 2026, după renegocierea calendarului cu Comisia Europeană.
CITEȘTE ȘI: Bani europeni pentru șase proiecte din Dolj
Guvernul a adoptat chiar o ordonanță de urgență prin care a reglementat retragerea suplimentară a acestor capacități, termenul fiind stabilit la 31 august 2026.
Asta înseamnă că Executivul intră în august cu o problemă pe care nu o mai poate împinge la nesfârșit.
Trebuie să închidă.
Sau trebuie să negocieze din nou.
Iar o nouă negociere nu înseamnă doar o discuție politică. Înseamnă riscul ca România să nu îndeplinească un jalon de care sunt legate fonduri europene.
Și exact aici începe absurdul
România trebuie să închidă capacități de producție în timp ce se roagă să găsească energie pentru consum.
Premierul Ilie Bolojan a anunțat că debitul Dunării a ajuns la aproximativ 1.600 de metri cubi pe secundă, sub jumătate din nivelul normal pentru această perioadă, iar situația poate continua să se înrăutățească.
Un reactor de la Cernavodă a fost oprit, iar autoritățile se tem că ar putea fi oprit și al doilea.
Dacă acest lucru se întâmplă, România ar pierde aproximativ 20% din producția națională de energie, potrivit premierului.
În orele de seară, când consumul depășește 7.000 MW, România importă deja aproximativ 1.700 MW.
Dacă al doilea reactor de la Cernavodă se oprește, necesarul de import ar putea trece de 2.500 MW.
Guvernul caută energie inclusiv din Ucraina și încearcă să împingă în producție rapidă capacități fotovoltaice, eoliene și de stocare deja finalizate.
În același timp, populația este rugată să economisească.
Și în aceeași lună România trebuie să mai închidă 710 MW pe cărbune.
Gorjul a spus de ani de zile că aici se va ajunge
Poate cea mai amară parte a acestei povești este că situația nu a fost o surpriză pentru oamenii din Gorj.
Un miner nu trebuie să fie profesor universitar ca să înțeleagă că dacă scoți din sistem grupurile energetice înainte ca altele să le înlocuiască, într-o zi vei rămâne fără producție.
Oamenii din Complexul Energetic Oltenia au spus asta ani la rând.
Sindicaliștii au spus-o.
Energeticienii au spus-o.
Au fost proteste, avertismente și declarații publice.
Dar planul de restructurare a mers înainte.
În 2021, CE Oltenia avea 12 grupuri energetice.
Astăzi mai are patru: unul la Turceni și trei la Rovinari.
În martie 2026 a fost retras din exploatare Grupul 4 de la Turceni, cu o putere de aproximativ 300 MW.
Iar acum, în plină criză energetică, președintele Consiliului Județean Gorj, Cosmin Mihai Popescu, cere exact repornirea acestui grup.
„România nu își poate permite să renunțe la capacități de producție înainte ca alternativele care trebuie să le înlocuiască să fie efectiv puse în funcțiune”, susține Popescu.
Este greu de găsit o formulare mai potrivită pentru ceea ce se întâmplă acum.
Pentru că exact asta s-a făcut.
S-au retras capacități.
Alternativele au întârziat.
Iar acum, când sistemul are nevoie de energie, România caută soluții pentru a reporni ceea ce a închis.
Jalonul era ușor de îndeplinit. La închideri se pricepe oricine
Aici este poate cea mai dură concluzie.
România are în august de îndeplinit unul dintre cele mai simple tipuri de obiective imaginabile: să închidă ceva.
Nu trebuie să construiască o centrală.
Nu trebuie să termine un proiect de miliarde.
Nu trebuie să modernizeze o infrastructură energetică veche.
Nu trebuie să pună în funcțiune o capacitate nouă.
Trebuie doar să închidă.
La închideri se pricepe oricine.
Mult mai greu este să construiești ceva în loc.
Și exact aici România a eșuat.
Pentru că, în paralel cu închiderea cărbunelui, trebuiau să apară capacitățile care să asigure energia de înlocuire.
Centralele pe gaze de la Turceni și Ișalnița nu sunt gata.
La Iernut, centrala pe gaze este așteptată de ani de zile.
La Mintia, noua centrală pe gaze nu este încă operațională.
Iar acum sistemul este obligat să funcționeze cu ceea ce a mai rămas.
Augustul în care Guvernul trebuie să aleagă
România se află, astfel, în fața unei alegeri extrem de proaste.
Închide cei 710 MW și respectă jalonul PNRR, chiar dacă sistemul energetic este deja sub presiune?
Sau ține capacitățile în funcțiune, asumând riscul unor noi probleme cu Comisia Europeană și al unor sume care ar putea fi suspendate sau pierdute?
Documentele oficiale arată că termenul pentru retragerea celor 710 MW este 31 august, iar ținta revizuită 119a presupune ajungerea la 3.780 MW capacitate pe cărbune și lignit scoasă din exploatare până în trimestrul III 2026.
Și nu este ca și cum România ar mai avea un sac fără fund de bani europeni din care să compenseze orice eșec.
CITEȘTE ȘI: Doi nigerieni tineri pentru Universitatea Craiova
La cererea de plată numărul 3, România a avut deja probleme cu jaloane importante. În cazul reformei pensiilor de serviciu, riscul financiar asociat jalonului 215 a fost de sute de milioane de euro, iar documentele oficiale au consemnat riscul pierderii unei părți importante din cererea de plată.
În schimb, cererea de plată numărul 4, în valoare de 2,62 miliarde de euro, a fost evaluată favorabil fără suspendări, potrivit Ministerului Finanțelor.
Dar pentru august presiunea este cu totul alta.
Acum trebuie să alegi între hârtia PNRR și realitatea din priză.
România poate pierde bani. Dar dacă rămâne fără energie, nota de plată este mult mai mare
PNRR-ul nu este singura miză.
Dacă România nu închide capacitățile, problema este financiară.
Dacă le închide și rămâne fără suficientă producție, problema devine una de securitate energetică.
Iar dacă importurile cresc într-o perioadă în care toate țările din regiune caută energie, problema ajunge direct în prețuri.
Premierul a spus deja că importurile sunt foarte mari și că cererea de energie din țările vecine este, la rândul ei, ridicată.
Așadar, România nu mai are luxul de a privi problema exclusiv prin prisma unui tabel PNRR.
Un MW închis este ușor de bifat într-un document. Mult mai greu este să-l înlocuiești atunci când ai nevoie de el.
Iar Gorjul este exemplul perfect
Complexul Energetic Oltenia a fost împins către reducerea masivă a producției și a numărului de grupuri, în numele tranziției energetice.
Oamenilor li s-a spus că vor veni alternative.
Cărbunele trebuia înlocuit.
Centralele pe gaze trebuiau să apară.
Noile capacități trebuiau să intre în sistem.
Acum, în 2026, România se trezește că are nevoie de ceea ce a închis.
Cosmin Popescu cere repornirea Grupului 4 de la Turceni.
Eugen Iovan spune că grupul poate fi repornit și că ar putea aduce încă 300 MW.
Iar Guvernul îi cere populației să reducă voluntar consumul.
Este imaginea perfectă a unei tranziții energetice făcute pe dos: întâi închizi, apoi cauți cu ce să înlocuiești.
Poate că seceta din această vară este, în cele din urmă, momentul adevărului.
Nu pentru că seceta ar fi creat problema.
Ci pentru că seceta a făcut imposibil de ascuns problema.
A arătat ce se întâmplă când hidro nu mai poate produce, când nuclearul este afectat de nivelul Dunării, când vântul nu ajută, când centralele pe gaze întârzie și când cărbunele, care putea funcționa indiferent dacă plouă sau bate vântul, este împins spre ieșire.
În august, Guvernul trebuie să decidă ce este mai important: să mai bifeze 710 MW închiși pe hârtie sau să păstreze în priză energia de care România are nevoie în realitate.
Și poate că, după ani în care minerii au strigat că se merge prea repede cu închiderea, aceasta este prima vară în care nimeni nu mai poate spune că nu a știut.
Pentru că acum nu mai vorbim despre ce s-ar putea întâmpla.
Vorbim despre ce se întâmplă deja.
