România descoperă, în plină criză energetică, ceea ce minerii și energeticienii din Gorj spun de ani de zile: nu poți să distrugi treptat capacitatea de producție pe cărbune, să dai oamenii afară, să închizi grupuri și cariere, iar apoi, când sistemul are nevoie de energie, să ceri Complexului Energetic Oltenia să producă mai mult.
În 2021, când a început aplicarea planului de restructurare a Complexului Energetic Oltenia, compania avea aproximativ 22.000 de salariați și dispunea de 12 grupuri energetice pe cărbune, care puteau asigura împreună o putere de peste 3.000 MW.
Astăzi, după ani de restructurări, închideri și plecări de personal, realitatea este dramatic diferită: în CEO au mai rămas aproximativ 6.000 de salariați, iar numărul grupurilor pe cărbune disponibile s-a redus la patru. Și nici acestea nu funcționează, în mod obișnuit, toate simultan.
În perioadele în care două sau trei grupuri sunt în exploatare, Complexul Energetic Oltenia mai poate livra în sistem, în funcție de configurația momentului, aproximativ 500-800 MW. Departe de cei peste 3.000 MW pe care vechiul CEO îi putea pune la dispoziția Sistemului Energetic Național.
Iar acum, când România începe să simtă lipsa energiei, apar apelurile pentru reactivarea unor grupuri pe cărbune.
Fostul ministru al Energiei Bogdan Ivan a cerut Guvernului să solicite Comisiei Europene menținerea unui grup al CEO în rezervă tehnică și reactivarea altuia, în condițiile în care România traversează o perioadă dificilă pentru sistemul energetic, iar Unitatea 2 de la Cernavodă intră în proceduri de oprire.
Numai că există o problemă pe care declarațiile de la București nu o pot rezolva: nu mai există nici oamenii și nici capacitatea de producție de acum câțiva ani.
Minerii spun că au avertizat. Cine i-a ascultat?
Minerii și energeticienii din Gorj susțin că situația actuală nu este o surpriză pentru cei care lucrează efectiv în cariere și termocentrale.
Dimpotrivă, spun că au avertizat permanent că România va ajunge să regrete închiderea prea rapidă a capacităților pe cărbune.
„Noi am spus de fiecare dată că nu este normal să închizi grupuri și să dai oamenii afară înainte să ai ceva pus în loc. Ni s-a spus că trebuie să respectăm planul, că Europa cere, că trebuie să reducem. Acum, când nu mai este energie, își aduc aminte de cărbune”, este mesajul transmis de unul dintre minerii care lucrează în carierele din Gorj.
Un alt angajat din sectorul energetic vorbește despre paradoxul în care a ajuns CEO:
„Atunci eram 22.000. Aveam oameni în cariere, în termocentrale, aveam echipe complete. Acum suntem câteva mii și ni se spune să producem mai mult. Cu cine? Cu ce oameni? Dacă pornești încă un grup, trebuie să ai personalul necesar peste tot, nu doar să apeși pe un buton.”
Pentru energeticieni, problema este și mai sensibilă.
„Noi am spus că energia pe cărbune trebuie păstrată măcar ca rezervă. Nu ne asculta nimeni. Ni se spunea că în câțiva ani nu va mai fi nevoie de cărbune. Acum se vorbește din nou despre pornirea grupurilor. Dar oamenii care au plecat nu se întorc peste noapte, iar instalațiile nu devin brusc ca noi doar pentru că sistemul are nevoie de energie.”
De la 3.000 MW la 500-800 MW
Cifrele arată cel mai bine cât de mult s-a redus forța energetică a CEO.
2021: aproximativ 22.000 de salariați, 12 grupuri energetice pe cărbune și o capacitate care putea depăși 3.000 MW.
2026: aproximativ 6.000 de salariați și patru grupuri rămase în ecuație, care nici măcar nu funcționează în mod obișnuit toate simultan.
În prezent, contribuția CEO la sistem se situează frecvent la câteva sute de MW, aproximativ 500-800 MW, în funcție de grupurile aflate în funcțiune.
Diferența este uriașă.
Și este exact diferența pe care minerii spun că au anticipat-o.
„Ne-au spus că trebuie să se reducă totul. Am spus atunci că o să vină o zi când o să avem nevoie de energie și nu o să mai avem de unde să o producem. A venit ziua aceea. Întrebarea este: de ce nu ne-a ascultat nimeni?”, se întreabă un alt angajat din sector.
Cărbunele nu apare la comandă
Problema nu este doar numărul grupurilor. Este și cantitatea de lignit necesară pentru alimentarea acestora.
Liderul sindical Constantin Mitrescu avertizează că, în condițiile actuale, nici măcar aprovizionarea celor două grupuri aflate în funcțiune nu este una simplă, iar pornirea unui al treilea ar pune presiune uriașă pe cariere.
„Nu fac față carierele Roșiuța și Jilț, Pinoasa și Roșia. Este vorba de cantități industriale care sunt necesare pentru trei grupuri. Pe care să le cari cu camioanele. E imposibil. Abia fac față la două grupuri, dar la trei?”, a declarat acesta.
La fel de gravă este problema personalului.
Potrivit sindicalistului, CEO a rămas cu personal dimensionat pentru un număr mai mic de grupuri.
„A rămas personal doar pentru două grupuri. Am făcut apel să nu-și riște viața pentru că Bolojan vrea trei sau patru grupuri după ce a dat afară 2.000 de oameni”, a declarat Constantin Mitrescu.
Au vrut restructurare. Acum vor energie
Ceea ce se întâmplă acum este, în opinia minerilor și energeticienilor, nota de plată a unei politici energetice construite pe ideea că România poate renunța rapid la cărbune înainte de a avea suficiente capacități noi și stabile care să-l înlocuiască.
Ani la rând, angajații CEO au spus că energia pe cărbune nu trebuie aruncată la gunoi înainte ca România să aibă o alternativă sigură.
Au protestat, au avertizat, au cerut menținerea grupurilor în rezervă și au atras atenția că sistemul energetic va avea nevoie de capacități de producție în momentele dificile.
Acum, în loc să existe o rezervă solidă de oameni, cărbune și grupuri, România încearcă să recupereze din mers ceea ce a pierdut.
Dar energia nu se produce din declarații.
Un grup energetic nu poate fi pornit doar pentru că un ministru sau un guvern descoperă, într-o zi de criză, că are nevoie de el. În spatele megawaților sunt mii de oameni, cariere, utilaje, locomotive, excavatoare, termocentrale și ani de experiență.
Iar oamenii care au lucrat acolo spun că au avertizat.
Întrebarea care rămâne este simplă și incomodă:
Dacă minerii și energeticienii au spus de ani de zile că România va ajunge să aibă nevoie de cărbune, de ce nu i-a ascultat nimeni atunci?
