România traversează una dintre cele mai complicate perioade pentru sistemul energetic din ultimele decenii, iar exact în acest moment Ministerul Energiei nu are un ministru titular. După plecarea PSD de la guvernare și demisia lui Bogdan Ivan, portofoliul este deținut interimar de premierul Ilie Bolojan. În teren, însă, unul dintre oamenii care transmit public poziția ministerului și apără direcția de decarbonizare este secretarul de stat Cristian Bușoi.
Iar în Oltenia, numele lui Bușoi a devenit deja sinonim cu una dintre cele mai contestate politici ale momentului: închiderea capacităților pe cărbune.
Ironia este greu de ignorat: într-o perioadă în care România se luptă să-și țină în funcțiune reactoarele nucleare, caută energie din import și se confruntă cu o producție hidro afectată sever de secetă, deciziile privind securitatea energetică sunt luate într-un minister condus interimar, iar mesajul transmis de unul dintre principalii săi reprezentanți este că redeschiderea unor capacități pe cărbune ar fi „extrem de periculoasă”.
România caută energie, în timp ce cărbunele trebuie să dispară
Situația energetică din aceste zile este una care ar fi trebuit să pună pe primul loc fiecare megawatt disponibil.
Un reactor de la Cernavodă a fost deja oprit din cauza nivelului extrem de scăzut al Dunării, iar autoritățile se luptă pentru menținerea în funcțiune a celui de-al doilea reactor. Debitul Dunării a coborât la un nivel istoric, iar România a ajuns să ia măsuri de urgență pentru a putea asigura răcirea instalațiilor.
Cele două unități de la Cernavodă asigură în mod normal aproximativ 20% din producția de electricitate a României. O oprire completă ar însemna o nouă gaură uriașă în sistem, într-un moment în care nici vecinii nu sunt într-o situație confortabilă pentru a furniza energie.
Hidroenergia este, la rândul său, afectată de seceta severă, iar regiunea se confruntă cu probleme similare. România este astfel obligată să privească tot mai atent către importuri și către capacitățile termo care încă mai pot produce energie.
Și exact aici apare întrebarea care îi revoltă pe mineri și energeticienii din Gorj:
De ce România își permite să închidă capacități energetice într-un moment în care fiecare sursă de producție contează?
Bușoi: redeschiderea termocentralelor închise ar fi „extrem de periculoasă”
Cristian Bușoi nu lasă prea mult loc de interpretare.
Secretarul de stat susține că redeschiderea unităților pe cărbune care au fost deja închise ar putea aduce penalități financiare importante și ar afecta credibilitatea României în fața partenerilor europeni.
Argumentul său este că România a primit deja bani pentru proiecte alternative, iar revenirea asupra deciziilor de închidere ar putea pune în pericol fondurile europene.
Mai mult, Bușoi avertizează că modificarea legislației privind decarbonizarea ar putea duce la blocarea unor cereri de plată din PNRR și chiar la pierderi de peste un miliard de euro.
Este un argument care trebuie luat în serios.
Dar există o întrebare la fel de serioasă:
Cât costă România dacă, în loc să piardă bani europeni, ajunge să piardă capacități de producție și să cumpere energie scumpă din import?
Medic, politician și fost europarlamentar, în centrul deciziilor energetice
Cristian Bușoi este medic de profesie. A absolvit Facultatea de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, are un doctorat în sănătate publică și management sanitar, dar și studii de drept, diplomație și Colegiul Național de Apărare.
A avut însă o carieră politică îndelungată: deputat, europarlamentar, președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și ocupant al mai multor funcții de conducere în PNL.
În Parlamentul European a lucrat inclusiv în zona de industrie, cercetare și energie, ceea ce îi oferă o experiență politică relevantă în domeniu.
Dar pentru Gorj problema nu este diploma de medic a lui Bușoi. Problema este direcția pe care o susține în ceea ce privește energia produsă în Oltenia.
Pentru minerii și energeticienii din Gorj, cărbunele nu este o simplă rubrică într-un document european. Este combustibilul care a ținut în funcțiune termocentralele și a asigurat energie României timp de decenii.
În Oltenia, discursul de la București sună tot mai rupt de realitate
Senatul a adoptat recent o modificare importantă a legislației privind decarbonizarea, introducând un amendament potrivit căruia scoaterea treptată din exploatare a capacităților pe lignit și huilă ar urma să se facă numai după construirea și punerea în funcțiune a unor noi capacități energetice similare.
Cu alte cuvinte, parlamentarii încearcă să introducă o plasă de siguranță: nu închizi ceea ce produce energie până când nu ai pus în funcțiune ceea ce trebuie să înlocuiască energia pierdută.
Este exact logica pe care minerii și energeticienii din Gorj o susțin de ani de zile.
Nu spun că România trebuie să ardă lignit la nesfârșit. Nu spun că tranziția energetică trebuie abandonată.
Spun însă ceva mult mai simplu:
mai întâi construiește înlocuitorul și abia apoi închide capacitatea existentă.
Bruxelles-ul cere reforme. România trebuie să-și păstreze însă și energia
Există, fără îndoială, o problemă reală: România și-a asumat prin PNRR eliminarea treptată a unor capacități pe cărbune, iar Comisia Europeană condiționează fondurile de respectarea reformelor asumate. Comisia Europeană arată că România trebuie să continue procesul de eliminare a peste 3.870 MW de capacități pe cărbune și lignit, în cadrul reformelor de decarbonizare.
Dar aceeași analiză europeană arată că energia pe bază de combustibili fosili rămâne puternic prezentă în sistemul românesc și că, în 2025, România a avut un preț mediu angro al electricității de aproximativ 110 euro/MWh, al patrulea cel mai ridicat din Uniunea Europeană.
Așadar, România are o dilemă uriașă: trebuie să-și respecte angajamentele europene, dar trebuie să aibă și suficientă energie pentru economie și populație.
Și tocmai aici se vede cât de important ar fi ca Ministerul Energiei să fie condus de un ministru titular, cu un mandat politic clar și cu responsabilitatea deplină pentru deciziile luate.
Cine răspunde dacă sistemul rămâne fără energie?
Premierul Ilie Bolojan deține interimatul Ministerului Energiei încă din aprilie, după demisia miniștrilor PSD.
La momentul preluării interimatului, Bolojan vorbea despre întărirea sistemului energetic, creșterea producției, dezvoltarea stocării și atragerea fondurilor europene.
Între timp, România a ajuns într-o situație în care un reactor nuclear este oprit, celălalt este amenințat de nivelul Dunării, hidrocentralele sunt afectate de secetă, iar autoritățile au instituit măsuri de urgență pentru consum.
Într-o asemenea situație, interimatul la Ministerul Energiei devine mai mult decât o problemă administrativă. Devine o problemă de securitate energetică.
Pentru că energia nu poate fi administrată prin comunicate și negocieri la nesfârșit.
Energia trebuie produsă.
Iar când apa nu mai poate răci reactoarele, când hidrocentralele au tot mai puțină apă, când importurile depind de disponibilitatea vecinilor și când prețurile sunt deja ridicate, orice megawatt produs în țară capătă o valoare strategică.
Gorjul pune întrebarea pe care Bucureștiul evită să o audă
Poate că România trebuie să-și respecte angajamentele europene. Poate că unele capacități pe cărbune trebuie închise. Poate că tranziția energetică este inevitabilă.
Dar închiderea capacităților înainte de construirea unor înlocuitori suficienți poate deveni o problemă mult mai mare decât orice dispută politică.
Iar dacă Guvernul consideră că păstrarea unor grupuri pe cărbune pentru situații de criză este prea scumpă sau prea riscantă pentru România, atunci trebuie să spună public ce pune în locul lor.
Nu peste cinci ani.
Nu după următorul jalon PNRR.
Acum.
Pentru că România nu duce lipsă doar de energie. În acest moment duce lipsă și de certitudine.
Iar într-o țară care se confruntă cu cea mai complicată situație energetică din ultimii ani, faptul că ministerul care trebuie să gestioneze această criză este condus interimar, în timp ce direcția de facto este apărată public de un secretar de stat cu formație medicală, este o situație care merită mult mai mult decât o explicație administrativă.
Este o problemă politică. Este o problemă economică. Și, în cazul în care criza se adâncește, poate deveni o problemă de securitate națională.
