România este țara avizelor. Cazul de la Târgu Jiu este aproape absurd prin simplitatea lui. În spatele Mesei Tăcerii, câteva sălcii s-au uscat. Motivul? Potrivit directorului Centrului de Cercetare și Documentare „Constantin Brâncuși“, erbicidul folosit în zonă ar fi ajuns la rădăcinile copacilor. Soluția părea la îndemână: înlocuirea arborilor morți cu alții noi. O operațiune banală în orice țară în care administrația există pentru a rezolva probleme, nu pentru a le complica.
Numai că în România lucrurile nu funcționează atât de simplu.
Pentru a planta nouă sălcii, a fost nevoie de documentații, proiectanți, avize și aprobări. S-a ajuns până la Ministerul Culturii. S-a obținut aviz favorabil de la Comisia Națională a Monumentelor. A venit aviz pozitiv de la Institutul Național al Patrimoniului. A venit și cel de la Hidroelectrica. Cu alte cuvinte, toate instituțiile care aveau o legătură directă cu protejarea și administrarea zonei și-au dat acordul.
Și totuși, proiectul s-a blocat.
Nu la București. Nu la Minister. Nu la Patrimoniu. Ci chiar în Primăria Târgu Jiu, la Serviciul de Urbanism. Instituția care ar fi trebuit să faciliteze o intervenție firească a devenit ultimul și cel mai greu obstacol.
Aici apare întrebarea care îi macină pe români de zeci de ani: pentru ce mai sunt necesare toate celelalte avize dacă, la final, cineva poate spune pur și simplu „nu“?
CITEȘTE ȘI: Victima a primit despăgubiri de peste 800.000 de euro
Birocrația românească a devenit un scop în sine. Nu mai este un instrument de protecție a patrimoniului, a mediului sau a interesului public. Este un labirint în care fiecare funcționar adaugă încă o ușă, încă o ștampilă și încă o semnătură. Nimeni nu își asumă responsabilitatea unei decizii, dar toată lumea are puterea de a bloca.
În țara în care o hârtie trebuie să confirme o altă hârtie, care la rândul ei trebuie validată de o a treia hârtie, până și plantarea unor copaci devine o aventură administrativă.
Iar ironia este cu atât mai mare cu cât vorbim despre ansamblul lui Brâncuși, un simbol al simplității și al esențialului. În jurul operei unui artist care a căutat întreaga viață să elimine inutilul, administrația românească reușește performanța de a multiplica inutilul la nesfârșit.
Nouă sălcii. Atât. Nu un cartier rezidențial, nu o autostradă, nu un combinat industrial. Nouă sălcii care trebuie să înlocuiască niște arbori uscați.
Și totuși, în România anului 2026, nici măcar asta nu este simplu.
Poate că adevărata problemă nu este lipsa avizelor, ci excesul lor. Nu lipsa regulilor, ci faptul că regulile au ajuns să fie mai importante decât rezultatul. Iar când o administrație transformă plantarea unor copaci într-un dosar cu zeci de pagini și luni de așteptare, cetățeanul înțelege de ce marile proiecte se mișcă atât de greu.
Dacă pentru nouă sălcii este nevoie de atâta energie administrativă, ne mai mirăm că România construiește autostrăzi cu viteza cu care alții schimbă anotimpurile?
